Cum e sa tii aproape, in 900 cuvinte (final de proiect cu Diana Paran)

Bine te-am regasit! Complet diferit de articolele cu care te-am obisnuit, astazi spargem gheata cu… un mic anunt si un maaare mesaj… “Cum este sa tii aproape”. 🙂

Micul anunt glasuieste asa:

Daca doresti sa-ti incerci mana de scriitor si, in plus, nu stii unde si cum sa-ti promovezi scrisul… te invit sa devii autor/blogger pe CaleaCatreCarte.ro.

La data la care fac anuntul, doua scriitoare au acceptat “provocarea”. Asadar, poti deja sa citesti postarile facute de Daniela-Elena Popescu si Diana Paran.

Avem acolo o sectiune intitulata Zona de Scris… sectiune ce este destinata doar autorilor invitati.

Tot ce ai de facut este sa… ma anunti ca doresti sa tii aproape si sa intri in posesia noului tau cont de autor.

De ce ai face asta?

Deoarece, pe termen lung, este in avantajul tau. Pe de o parte, pe masura ce vei scrie si publica articolele tale… increderea ta in tine si in scrisul tau va creste extraordinar de mult. Pe de alta parte, te vei bucura din start de o audienta ce asteapta “cu sufletul la gura” articole noi.

 

Mareeeele mesaj iti este adresat, inclusiv, tie… scriitorul aflat pe calea catre carte. Autoarea lui este Diana Paran, una dintre absolventele primei editii a cursului “Cum sa scrii o carte nonfiction de impact”. (curs pe a carei lista de asteptare te poti inscrie aici)

Te invit cu drag sa ii citesti cuvintele (postate de Diana, initial, in grupul destinat proiectului de 90 zile), pe care le copiez integral.

De ce am ales sa le public in site-ul MirelaCarmen.ro si nu pe CaleaCatreCarte.ro?

Raspunsul este foarte simplu. Deoarece, mesajul Dianei este plin de sfaturi, la vedere sau printre randuri, pentru tine.

Sa-ti fie cu folos!

(Dupa cum vei vedea, pe langa sfaturile date cu atata marinimie, Diana mi-a aruncat o manusa. Pe care am ridicat-o in ritm de… “sa tii aproape”. Zilele urmatoare vei primi si raspunsul meu la provocare.)

 

Diana Paran arunca manusa!
Diana Paran arunca manusa!

 

“…”

Cum este sa tii aproape de Mirela-Carmen, in 900 de cuvinte 🙂

Autor: Diana Paran

 

Am ajuns și la finalul proiectului experimental de 90 de zile. Și, ca orice final care se respectă, are nevoie și de un bilanț pe măsură, de o concluzie. Așadar, propria-mi evaluare sună cam așa: aproximativ 26 000 de cuvinte scrise, vreo 5 cărți începute, multe idei, o tentativă de blog, disciplinat partea din mine care tot amână lucruri, format obiceiuri noi, mulțumire de sine. Chiar dacă nu am finalizat nici o carte. Sunt recunoscătoare pentru ceea ce am câștigat și învățat.

Însă, marele cadou pe care mi l-a adus acest proiect a fost faptul că am făcut o mare descoperire. Anume, mi-am descoperit propriul stil de a scrie. Nu, nu mă refer la fiction sau nonfiction, ci mă refer la starea potrivită, la ora potrivită, la durata potrivită, la locul potrivit. Pe scurt, am găsit rețeta numai bună pentru mine de dezlegat lanțurile muzei.

Începutul proiectului m-a prins cu mult entuziasm curgând prin vene și chiar cu multă inspirație. Și am scris. Cu timpul stăteam mai rău. A venit apoi perioada asta de panică generală și de carantină în care am trecut prin diverse stări… am început cu nepăsare, minimizare, am continuat cu ridiculizare, apoi cu un pic de agitație, apoi cu enervare, apoi cu lehamite și scârbă, apoi cu înțelegere, apoi chiar cu recunoștință pentru tot ce a adus în viața mea conjunctura asta. Pe mine una, m-a așezat și mai comod în cuibul personal și ce știu sigur e că mari și multe conștientizări mi-a adus la ușă. Mie îmi place tare mult propria companie așa că nu m-a deranjat prea tare lipsa de socializare.

Însă, unde mă cântam eu înainte că nu am timp destul…iaca răspuns! Cu programul vădit mai eliberat, cu restul sarcinilor programate lejer, mi-am zis că în sfârșit am găsit și timp pentru scris!…Dar uite-așa e viața făcută să ne surprindă…căci, pe când a venit timpul la mine, a plecat cheful de scris!… Nu mai aveam nici o inspirație, nici o tragere să mă pun la birou și să scriu. Și nu era de vină pandemia!

De aici și până să sar la învinovățiri a fost cale scurtă. Dar nici autoflagelarea nu a funcționat. Deschideam laptopul și pur și simplu mă holbam la pagina goală. Ba chiar într-o zi am ajuns în așa fel că m-am provocat ca, obligat-forțat, să înșirui niște cuvinte aiurea pe foaia virtuală, chiar dacă nu au legătură cu nimic. Am sfârșit și mai îmbufnată fiindcă experimentul mi-a jignit și ultimele scânteieri neuronale. Am început apoi să mă agit că nu e bun feng shui-ul din biroul meu de scris…am mutat statuete, tablouri, mobila prin casă, am ars lumânări, mi-am comandat palo santo și bețișoare pentru inspirație. Nimic!

Singurul obicei neschimbat din paranoia asta prin care am trecut a fost deschiderea paginii de grup de scris aproape în fiecare dimineață și contemplarea rândurilor care păreau să curgă așa firesc din ființa Mirelei…Am dezvoltat chiar un ritual legat de asta. Sorbeam o gură de cafea, deschideam facebook-ul, aruncam un ochi pe mesaj să văd cât e de lung, apoi dădeam o geană la final să văd dacă înainte de inimioare sau PS-uri folosește Mirela cuvintele alea urâte gen „provocare” sau ”900” (pentru care a pedepsit-o acum Facebook-ul și i-a tăiat dreptul de a mai comenta ceva)… iar când se întâmpla asta, luam adesea poziția Gânditorului de la Hamangia… Chiar nu înțelegeam de ce insistă Mirela așa… parcă am fi fost într-un grup de scris… Apoi singură mă îmbărbătam spunându-mi că, după ce va trece și perioada asta de non-inspirație, o să scriu ca Prâslea și o să recuperez pe final. Și începeam să mă joc cu contorul de cuvinte, făcând calcule peste calcule. Și cam atât. Dacă s-ar fi putut lua în calcul și lamentările mele, mai-mai că făceam rost de 20 de pagini în plus.

Cum este sa tii aproape... la final de proiect
Cum este sa tii aproape… la final de proiect

 

Dezamăgită că nu-mi iese cu scrisul, am abandonat o vreme proiectul, găsindu-mi total alte preocupări. Mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de recondiționat chestii prin casă și grădină, am vopsit, am lăcuit, am schimbat, am mutat, iar am schimbat, am făcut curățenie peste tot, am pus în ordine totul. De la dressing până la cutiuța cu emoții personală. Igienă (spirituală) generală. Dar tot supărată pe partea cu scrisul eram. Acum că privesc înapoi, cred că a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o… faptul că m-am detașat de tot ceea ce ținea de scris și am făcut total altceva. Fiindcă, după o perioadă de reorganizare pe toate planurile, m-am trezit că îmi vin idei din situații de unde mă așteptam mai puțin. Că se leagă lucruri și apar tot felul de conjuncturi interesante. Ușor-ușor, toate ideile au început să prindă conturul unor proiecte la care am început să muncesc de zor. Apoi, m-am gândit să mă provoc ca, în noile proiecte în care mă ancorez, să implic și scrisul. Mai ales că erau proiecte de lungă durată. Să îmi exersez scrisul mecanic, factual, acela care nu necesită inspirație. Și am început să fac asta zilnic. Zi după zi făcând asta, clar mi-am format un obicei. Și nu mi s-a părut greu. Nu am scris 900 de cuvinte zilnic, am scris cât a fost necesar. Nici nu-mi dau seama cum m-am trezit după o scurtă perioadă că am zile în care abia ștept să mă așez la birou și să scriu. Câteodată și 7 ore aproape neîntrerupte. Și mi-am dat seama că, de fapt, nu inspirația mi-a lipsit. Mi-a lipsit dragul de a scrie. Și atunci am înțeles de ce Mirela ne provoca zilnic la argumentări de 900. De ce ținea atât să scriem ceva. Ca să apară sau să nu dispară dragul de scris! Să întreținem focul.

Mvaiiii! Cum m-a lovit asta! Apoi eu… eu care doar știu chestiile astea, eu care m-am prins de ceva vreme cum funcționează lucrurile, eu care citesc, eu care merg la cursuri, eu care sunt open-minded și toate laudele ce mi le mai pot oferi de modestă ce sunt… păi tocmai mie să mi se întâmple să nu văd un lucru atât de simplu, cu atât mai mult cu cât îl vedeam repetat în fiecare zi??? 90 de zile???

Cu revelația asta activată de atunci, m-am pus pe scris despre orice. Și au dispărut rând pe rând frustrările. Fricile mai dau târcoale din când în când dar îmi amintesc sfatul Mirelei de a scrie ca și cum nu ar citi nimeni ce am scris. Poate cu adevărat așa va fi și voi scrie doar pentru mine. Nevoia de control am decis să o înlocuiesc cu stare de prezență. Mi-am urmărit apoi perioadele productive ale lunii. Apoi atenția mea s-a îndreptat tot mai mult spre interiorul din care scriu, fără să mă mai îngrijoreze numărul de cuvinte care ies de acolo. Cu toate că intenția era să cresc o carte în perioada asta de 3 luni, eu simt că am crescut de fapt scriitorul din mine! Cred că astea sunt cuvintele care să descrie cel mai bine perioada, am crescut, m-am schimbat, am renăscut! Am descoperit cum funcționează lucrurile pentru mine în ale scrisului!

Și pentru asta mulțumesc cu recunoștință! Chiar dacă am depășit cifrele ”standard”! 😉

 

PS 1: Iar acum te provoc Mirela-Carmen să îmi răspunzi, bineînțeles, în minim 900 de cuvinte! 😂😂😂

PS 2: Doamneee, cât mi-am dorit să-ți zic asta! 🙃🙃🙃

PS 3: Am glumit, bineînțeles! Sper că nu te-ai supărat! Iar dacă te-am supărat, ceartă-mă în 900 de cuvinte…minim! 😇😇😇

 

“…”

Dupa cum iti dai deja seama, aici se incheie mesajul Dianei. Careia, ii multumesc din suflet. Pentru tot.

In urmatoarele zile, vei primi si raspunsul meu la provocarea “Cum este sa tii aproape”.

 

Intre timp, daca nu ai facut-o inca, te invit sa te abonezi la newsletter.

Curand, s-ar putea sa te feliciti ca ai facut-o. 😇

 

MailerLite email marketing for small business
MailerLite email marketing for small business

4 Comentarii

  1. 😊
    Că îți place se vede și se simte. Ți se potrivește de minune titlul de mentor. Și e normal să învățăm unii de la alții, fie că suntem specialiști, fie că suntem începători! Te îmbrățișez și eu cu drag! Ținem aproape și în continuare! 🤗

  2. E mare lucru ca cineva să îți facă galerie și să te încurajeze să continui, ba chiar să-ți coordoneze antrenamentul și să te ajute cu sfaturi deși tu nu ai pus niciodată piciorul pe terenul de joc. Mirela asta face pentru cei ce vor să pășească pe terenul scrisului. Și contează enorm pentru cei care s-au obișnuit să stea doar pe banca de rezervă până acum!

    • Multumesc frumos, Diana! Recunosc… imi place mult sa incurajez viitorii celebrii scriitori. 🙂
      In plus… mai recunosc ca… pe acest drum invat, la randul meu, enorm de mult de la voi. Te imbratisez cu drag si… hai sa ne continuam impreuna pasii pe calea catre carte!

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici